Ideea organizării unor referendumuri judeţene reflectă într-un mod simpatic concepţia despre politică, administraţie şi interes public din România actuală. Conform acesteia, asupra unor chestiuni de interes naţional strict localizabile pe harta ţării în anumite puncte ar trebui să se pronunţe numai comunităţile locale ce locuiesc în acele puncte.

În conformitate cu această logică imbatabilă, dacă mâine se va găsi un filon de, să zicem, aur în satul Căcârlica din judeţul Buhunci, iar pentru exploatarea acestuia s-ar cuveni dărâmat satul şi înlocuit cu o groapă în pământ deasupra căreia să scrie „Noroc bun!" sau „Fraierilor!" - tot nu contează -, corect ar fi ca în respectiva chestiune să fie chemat la consultare populară numai satul cu pricina.

Sătui de mofturile românilor vizavi de Roşia Montană şi, mai nou, şi de chestiunea cu gazele de şist de pe meleagurile constănţene, guvernul României a decis să pună la cale două referendumuri judeţene cu prilejul alegerilor parlamentare. „C-un drum" se pot rezolva mai multe lucruri deodată, îşi vor fi spus decidenţii. De mirare că n-au organizat cu acelaşi prilej şi referendumul din judeţele Harghita şi Covasna pentru rezolvarea chestiunii autonomiei solicitate de mulţi dintre cetăţenii acestui teritoriu, numit pe acolo Ţara Secuilor şi privit la Bucureşti ca un centru al destabilizării permanente. Să fi fost ARD-ul în parteneriat cu UDMR la guvernare, treaba se făcea, probabil. Fiindcă însă preşedintele Băsescu e silit să coabiteze - până la anunţarea rezultatelor alegerilor decembriste cel puţin - cu un guvern USL, chestiunea a rămas pe altă dată.

Revenind însă la chestiunea referendumurilor - îmi vine să pun cuvântul în ghilimele, zău! - aş fi curios să ştiu dacă în mintea legiuitorului şi a aplicantului legii, statul însuşi, suveranitatea asupra teritoriului, ca şi proprietatea asupra lui,