„Cronica“ lui Matei Călinescu, dintr-o uriașă listă bibliografică generată, în timp, de scrisul stănescian, este din 22 septembrie 1960, precedînd așadar apariția propriu-zisă a cărții. Nu se poate vorbi de o cronică literară de întîmpinare, în acest caz, ci despre un text critic care își asumă susținerea tînărului autor. Articolul lui Matei Călinescu iese din sfera criticii libere în aprecierile, ca și în obiecțiile ei formulate la adresa unei cărți citite pentru prima oară, plasîndu-se în regimul criticii de preîntîmpinare (a obiecțiilor), susținere (a tînărului poet) și valorizare simbolică (a debutului său). În plus, Matei Călinescu fusese coleg, la Filologie, cu poetul despre care scria acum; iar prietenia lor era încă de atunci bine cunoscută. În acest caz, distanța dintre criticul viitoarei generații ’60 și poetul aceleiași generații este minimă.
Departe de a fi o critică obiectivată și impersonalizată a unui text, „cronica“ lui Matei Călinescu din Gazeta literară precede balansul evaluativ prudent, și prin aceasta eficient, al prefațatorului cărții. Obiecțiile pe care le va formula Silvian Iosifescu în prefață apar deja la mai tînărul critic – și ele vizează ceea ce controlorii vigilenți de puritate dogmatică i-ar fi putut imputa poetului. Nichita Stănescu, arată criticul, este „înzestrat cu un real talent imagistic“. Apare aici „talentul“ menționat – generic – și în Raportul de activitate al CC al PMR la Congresul al II-lea al partidului. Iată că tînărul autor ilustrează punctul potrivit căruia „tot ce are mai talentat literatura și arta românească participă astăzi la opera de dezvoltare a culturii puse în slujba poporului“. El trebuie, pe de altă parte, să nu se lase în jocul liber al manifestărilor acestui talent. Matei Călinescu îmbracă, în avans, uniforma ideologului și face din talentul imagistic nu doar un merit al poetului,