Când am primit invitaţia să văd spectacolul „O scrisoare pierdută” la Teatrul de Comedie, am avut o strângere de inimă: o mai fi rămas ceva din textul lui Caragiale sau e iar vreo „adaptare” actualizată care profită de săracul Caragiale că n-are cum să protesteze? Nu cumva va fi vorba de un SMS rătăcit sau de o interceptare a serviciilor trimisă din greşeală la „Răcnetul Carpaţilor”?
Şi actorii? Zoe va fi interpretată de o actriţă sau de un actor? Cetăţeanul turmentat va fi abţiguit cu vin sau cu ecstasy? Pentru că în ziua de azi te poţi aştepta la orice experiment: ce-aţi zice de o Scrisoare jucată de câini vorbitori? N-ar mira pe nimeni. Ar lua şi premii. Parcă văd cronicile: O comedie muşcătoare!
Staţi liniştiţi la locurile voastre: la Comedie se joacă Scrisoarea originală. Piesa scrisă acum 127 de ani despre vremurile de acum. Totul e încremenit: de la „reviziunea Constituţiunii” când ne vine pe chelie la violarea ei sistematică (a Constituţiunii, nu a cheliei), de la numărarea steagurilor la numărarea voturilor, de la „asta nu-i cea din urmă cameră” la o singură Cameră – confort sporit. Aceeaşi politică de subsol, jucată chiar într-un subsol mucegăit, bun pentru proliferare ciupercilor de orice fel: scenografia lui Puiu Antemir e adecvată şi funcţională, inclusiv ciupercile.
N-o să vă povestesc piesa, cum ar face orice critic dramatic ca să umple spaţiul tipografic, din două motive: unu – nu sunt critic, şi doi – am impresia că aţi mai văzut-o... Am să vorbesc însă despre actorii care au reuşit un spectacol memorabil: ştiu, e un truism pentru că tot românul imparţial ştie acest text din memorie, dar, de-acum, îl vor asocia cu alte feţe. Sau, şi cu alte feţe.
În fond, ce e Scrisoarea? O menajerie de canalii, una mai mare decât alta. Să le luăm pe rând, în crescendo – aproape în ordinea intrării în scenă.
Canalia slugă. Plăti
