Ştiu că nu e frumos să faci reclamă proastă, mai ales oraşului în care trăieşti, dar Timişoara se descurcă şi singură la antipromovare. Ştiu şi că timişorenii adevăraţi, aproape în egală măsură cu cei adoptaţi, se mândresc cu istoria şi civilizaţia oraşului, iar sintagma „aici e altă atmosferă" o acceptăm, de la românii din alte zone, ca pe un premiu pentru orgoliul nostru. Însă pentru o metropolă cu pretenţii europene nu este suficient.
În lunile de vară observ grupurile curăţele de pensionari din Germania luând la pas centrul Timişoarei, iar recent am văzut chiar şi câţiva asiatici - semn că intrăm în circuitul turiştilor „de profesie". Vizitatorii de vârsta a treia sunt plimbaţi de ghizi, aşa că nu sunt nevoiţi să se descurce singuri în oraş. Norocul lor, pentru că străinii care ajung la noi, la fel cum mergem noi să vizităm Praga, Viena sau Budapesta, adică mai mult pe cont propriu, se simt ca eroii din poveşti, rătăciţi în cine ştie ce pădure a vreunui Roş sau Verde Împărat. Numai că în Timişoara, de la gară sau autogară, nici măcar indicatoare cu „dacă mergi spre dreapta, vei găsi o comoară, dacă mergi spre stânga, îţi vei pierde capul" nu găseşti. Aici, e pe bază de „las'că vezi tu!". Unul dintre semnele care te „scoate" din zona Gării de Nord nu face decât să te ducă de nas, în niciun caz spre zona centrului unde ai avea ce vedea. Mai departe, „drumul" indicatoarelor se înfundă cu totul.
Marcăm tradiţia Timişoarei cu lămpi gigant sau cu plăcuţe pe tot felul de clădiri, iar panglica se taie cu mare fast de fiecare dată. Nu îi arătăm însă turistului cum să cunoască spiritul adevărat al oraşului. Ceea ce nu se poate acum, pentru că, aşa cum îi stă prost unui oraş care se vrea capitală culturală, turiştii nu pot cumpăra nici măcar o hartă a Timişoarei, până nu ajung fix în centru, unde nu-ţi mai trebuie orientare. Iar asta este egal cu o uşă trântită
