Ceea ce ramine dupa Gaddafi este, practic, un haos. Tara se afla, din punct de vedere democratic, la punctul de pornire. Partide politice nu mai are demult, iar ceea ce numim societate civila acolo nu a existat niciodata. Rebelii libieni au reusit sa scape de Gaddafi abia dupa 8 luni de la inceputul revoltei. N-am crezut ca acesta va rezista atit de mult. Cind a inceput rascoala, dar mai ales cind au intervenit Franta, Anglia si ulterior NATO, am fost convins ca Gaddafi va rezista cel mult 2-3 saptamini si pentru ca am afirmat acest lucru si in scris si la diferite emisiuni radio, ma vad obligat sa-mi fac mea culpa - desi nu am fost singurul convins de acest lucru. Din moment ce in Algeria, Tunisia, Egipt regimurile au fost rasturnate in doar citeva saptamini, era logic sa gindim asa si despre Libia - mai ales ca luam in considerare si ura extraordinara „inspirata" de Gaddafi libienilor, precum si tradarea multora dintre apropiatii sai. Ne-am inselat, iar asta dovedeste, inca o data, cit de riscanta este previziunea in domeniul social-politic. Imaginile transmise pe toate canalele de televiziune si video -internet arata marea bucurie a celor care l-au impuscat pe Gaddafi si entuziasmul unor mari multimi care, in buna traditie orientala, si-l manifestau prin rafale de arme trase in aer. Moartea lui Gaddafi obliga la comparatii care nu au intirziat sa apara. Majoritatea acestora trimit la cei doi dictatori care au sfirsit cam la fel: Ceausescu si Saddam. Dar paralela dintre Gaddafi si ceilalti doi are limite importante pe care este util sa le evidentiem pentru a incerca, mai apoi, sa intelegem directiile posibile ale evolutiei statului libian. Este adevarat ca si Ceausescu a murit violent, numai ca, inainte de executia sa, a avut loc un proces - multi spun un simulacru de proces - care a salvat aparentele, in timp ce pe Gaddafi l-au omorit pur si simplu, ca pe un „ciin