Spitalul unde poetul a fost internat până în ultimele săptămâni ale vieţii se transformă în „Complex de Activităţi Recreative şi Educative“. Întreaga sa istorie a fost ignorată şi, în final, ştearsă cu buretele

În Pantelimon, zonă care ar putea oricând, fără prea mare efort, să-şi adjudece titlul neoficial de „cel mai urât cartier al Bucureştiului“, există urmele ultimei treceri prin viaţă a lui Mihai Eminescu. Sunt deghizate, înconjurate de blocuri înalte şi acoperite de lupta infernală din traficul rutier, ce se duce la numai câteva zeci de metri distanţă.

Aici s-a aflat, cândva, sanatoriul Mărcuţa, locul în care cel considerat a fi poetul naţional al românilor

şi-a petrecut cea mai bună parte din ultimul an de viaţă. Povestea Mărcuţei, istoria acestui loc, a suferit, de-a lungul timpului, două mari acoperiri. Odată sosiţi la putere, comuniştii l-au trasformat în şcoală de reeducare, iar ultimele semne ale „pacientului Eminescu“ (poezii scrise pe pereţii camerei) au fost şterse printr-un văruit ca la carte. Ceva mai spre modernitatea imediată, locul a fost transformat de „capitalişti“ într-un alt centru de reeducare, cu un nume însă ceva mai prietenos: „Complex de Activităţi Recreative şi Educative“.

Mărturiile trecerii lui Eminescu pe aici, în cea mai dureroasă perioadă a vieţii, mai sunt disponibile doar din cărţi, şi acestea foarte puţine însă. Din aceste mărturii, vagi şi incomplete, putem reconstrui, chiar şi parţial, calvarul prin care a trecut un om care-şi pierduse întregul univers.

Din mănăstire, la ospiciu

Mihai Eminescu a fost internat la sanatoriul Mărcuţa, din Capitală, pe 3 februarie 1889. La momentul luării acestei decizii de către doctorii care-l examinaseră, poetul se afla la finalul unui drum dureros, de şase ani, început „într-o zi toridă“ de vară, a anului 1883, când boala a izbucnit brusc, în timp ce Eminesc