Guvernul condus de Viktor Orban a sistat aranjamentul Ungariei cu FMI, motivul invocat fiind că nu ar fi necesare noi măsuri de austeritate, ca ţinta de deficit bugetar pentru 2010 ar putea fi atinsă prin mijloace ca taxa pe profituri ale băncilor (ca substitut la măsuri de ordin structural).

Această decizie nu a deteriorat, cel puţin până acum, perspectiva de a emite obligaţiuni suverane. Unii analişti străini şi de acasă au remarcat, în acelaşi timp, că menţinerea aranjamentului României cu finanţatorii internaţionali publici nu a fost însoţită de o ameliorare a percepţiei pe pieţele de credit. Unele voci spun că merită să fie examinată alternativa renunţării la acordul cu FMI şi UE.

Se cuvine să avem în vedere câteva aspecte atunci când judecăm relaţia României cu finanţatorii externi în comparaţie cu situaţia Ungariei. Ambele ţări se confruntau la sfârşitul lui 2008/debutul lui 2009 cu o acută criză de lichiditate pe fondul crizei financiare --ce ingheţase pieţele de credit. Ungaria, de altfel, chiar eşuase cu o emisiune de obligaţiuni de stat.

Criza de lichiditate putea deveni una de insolvenţa, de încetare de plăţi. Firesc apare întrebarea de ce acest risc pentru România, care avea la acel moment o datorie publică totală sub 20% din PIB (în vreme ce Ungaria avea o datorie publică de peste 70% din PIB).

Un răspuns este dat de îndatorarea masivă pe termen scurt a sectorului privat care, precum în criza asiatică de acum 12-13 ani, a creat un risc sistemic pentru sistemul financiar, pentru economia românească.

Căderea economică din 2009 a accentuat mult deficitul bugetar al României -deficitul structural (ce exclude efecte ce ţin de ciclul economic) ajungând la peste 7% din PIB. A apărut astfel o mare problemă în finanţarea deficitului bugetar, care s-a făcut (anul trecut) prevalent din surse interne, de către bănci ce operează î