Am citit despre experimentul psihologic cu copilul și testarea impulsului de a minți. Un copil este pus într-o cameră, pe un scaun, în fața unei mese pe care se află o bucată de pânză albă ce acoperă un obiect. Mama și psihologul îi spun că au ceva de vorbit și el va trebui să aștepte cuminte pe scaun și că nu are voie să se uite la ce se află sub pânza albă. Maturii ies din cameră, închid ușa, se duc în încăperea alăturată și se uită pe monitorul camerei de supraveghere să vadă ce face copilul. După mai puțin de un minut copilul ridică pânza albă să vadă ce este sub ea. După câteva minute, mama și psihologul revin în cameră. Copilul este întrebat dacă dacă s-a uitat să vadă ce se află pe masă sub pânză. Copilul spune imediat, fără să ezite, că NU, nu s-a uitat sub pânză. Adică, minte.

Acuma, orice matur superficial, laș, iresponsabil și care a făcut copii așa, ca să se reproducă și fiindcă toată lumea așa face, puiește, după ce și-a pus pirostriile în cap la biserică, va zice" "ei, așa sunt copiii, toți fac așa, și eu făceam așa, nu e grav, o minciună nevinovată".

Ba este foarte grav, dacă privești experimentul ăsta altfel. În primul rând, copilul a făcut ceva foarte firesc, și-a folosit curiozitatea nativă ca să exploreze și să cunoască lumea, lucru cu atât mai admirabil cu cât știa că are o interdicție. Copilul a prioritizat corect. Pentru că avea o interdicție care nu-i fusese explicată, justificată și pe care nu a înțeles-o. Asta este prima parte. Partea a doua este cea în care interdicția absurdă l-a împins să mintă, ca să se apere. De ce? De frică. Simplu.

Pentru că faza cu "spune adevărul, că nu pățești nimic" este o tâmpenie. Cu atât mai toxică în cazul copiilor. Pentru că "nu pățești nimic" nu există - întotdeauna urmează o pedeapsă - și astfel noi adulții pedepsim o minciună cu altă minciună, perpetuând cercul vicios al min