"Pui pariu că-i vară?" ne întreabă Mihaela Rădulescu pe B1 TV. Nu pun pariu: e limpede că-i vară. Chiar şi un om care stă într-o cameră izolată, fără contact cu lumea de afară, dar are un televizor în faţă, poate observa foarte uşor că-i vară: nu după datele meteo (căci clima e în schimbare, au fost 30 de grade şi în mai, şi în octombrie...), ci după programele distractive care au dat năvală, din nou, pe toate posturile. Nu am nimic împotriva distracţiei, care e o problemă foarte serioasă: face parte din firea lucrurilor şi a omului, de prisos să o spun, şi face parte din istoria culturii. În alte ţări, chiar s-au scris cărţi foarte consistente despre felul în care, de-a lungul timpului, oamenii au găsit cu cale să se amuze, să se joace, să se relaxeze. Nu am nimic nici împotriva verii - cum aş putea?... Am însă un "ce" împotriva asocierii cam prostuţe între cei doi termeni, pe care televiziunile noastre o practică de cîţiva ani cu tot mai puţin profesionalism. Nici nu trece bine jumătatea lui iunie şi promo-urile încep să trîmbiţeze: a venit vara, distrează-te! Şi o ţin aşa pînă în septembrie. Pe posturile franceze, italiene, nemţeşti sau americane pe care le prind n-am văzut aşa ceva. Bun, să zicem că noi sîntem mai expansivi, mai cu chef de viaţă, şi am şi suferit pe vremea comunismului. Aşa că mai toate vedetele se mută la mare şi se fac transmisii de pe plajă. Ce vedem în ele? Conversaţii însăilate, căutînd cu lumînarea vreo urmă de haz nu mai mare ca un fir de nisip, playback după playback şi concursuri de tip pionieresc. Distracţiile estivale de la televizor au un aer precar, de improvizaţie ieftină ori de festival utecist; se pun în faţa camerei nişte fete drăguţe îmbrăcate sumar, vreun băiat simpatic şi bun de gură şi asta ar trebui, în viziunea realizatorilor, să ne facă "să ne simţim bine". Ei bine, mă simt rău şi mă apucă tristeţea. Mă uit la fetel