Înainte de 1989, la Costineşti, am văzut o coadă imensă la o expoziţie de caricaturi. Văzusem până atunci multe cozi, la carne, la lapte, la benzină, la săpun, la lenjerie de damă, la paşapoarte, dar una la o expoziţie de caricaturi nu-mi închipuisem că poate exista.

Caricaturile erau ale lui Mihai Stănescu, un tânăr subţire şi inteligent, cu plete de nonconformist şi cu ochi albaştri (altfel de albastru decât acela al ochilor securiştilor, aflaţi în număr mare prin preajmă). Fiecare dintre ele conţinea, din punct de vedere politic, dinamită. Vizitatorii expoziţiei, în marea lor majoritate studenţi, râdeau din toată inima descifrându-le, râdeau nu numai amuzaţi, ci şi încântaţi că participă la denunţarea unui regim pe care nimeni nu avea voie să-l critice.

Ceea ce am remarcat încă de atunci la caricaturile lui Mihai Stănescu era combinaţia de desen şi text, de expresivitate grafică şi talent literar. Din câteva linii, caricaturistul reuşea să compună imaginea unui tramvai în mers, a unei mulţimi sau a unei case. Şi tot el, din câteva cuvinte, alcătuia un enunţ care făcea subversiv desenul. Uneori se întâmpla şi invers: desenul era acela care răsturna spectaculos sensul enunţului. Dar în fiecare situaţie virtuozitatea graficianului şi ingeniozitatea scriitorului se completau reciproc.

Anii au trecut, s-a prăbuşit comunismul, România a devenit membră a Uniunii Europene, dar Mihai Stănescu a continuat să observe în stilul lui liber, ne-orbit de flacăra de magneziu a iluziilor, societatea românească. A deschis, în Bucureşti, în apropiere de Sala Palatului, un magazin pitoresc de maieuri şi căni purtând desene şi inscripţii de un umor trăznit, a colaborat, cu extraordinarele arme şi muniţii pe care le deţine (şi pentru care nu are nevoie de permis), la diverse lupte politice (situându-se întotdeauna de partea democraţiei), a făcut chiar la un moment dat