Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară în care pacienţii operaţi cu o zi înainte se prezentau la control. Domni şi doamne în vîrstă care veneau în cupluri ori însoţiţi de fii sau fiice. Cu toţii suferiseră aceeaşi operaţie, cu toţii aveau aceleaşi emoţii, cu toţii aveau umbrele, pentru că, primăvara, nu-i aşa, oricînd poate începe ploaia. Cu toţii povesteau cum dormiseră după operaţie: unii ca nişte prunci, alţii cu vise, unii cu multă grijă să nu se întoarcă pe partea interzisă, cîţiva cu niscai dureri. Şi, bineînţeles, cu toţii purtau pansamentul alb la unul dintre ochi, ca un fel de semn distinctiv al apartenenţei la acelaşi club de suferinţă: operaţia de cataractă (se pare că, după o vîrstă, aproape nimeni nu scapă de această boală, care astăzi a ajuns totuşi să fie operată ca pe bandă rulantă).
DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorAsistentele roboteau în jurul recepţiei. Maestrul de ceremonii din ziua precedentă, cel care făcuse cu umor oficiile dinainte şi de după operaţie, nu mai era prezent să liniştească temerile care pluteau în aer. Sala de aşteptare era deja plină, toate scaunele ocupate de cei operaţi iar însoţitorii stăteau mai mult în picioare, dînd oarece semne de nerăbdare. Cu o zi înainte, doctorul operase de dimineaţă pînă seara, cîte un sfert de oră pentru fiecare pacient.
Acum, aceştia intrau pe rînd în două cabinete. De primul se apropiau temători, cu mers nesigur, cel mai adesea sprijiniţi. Ieşeau de acolo fără pansament şi într-o cu totul altă dispoziţie, încîntaţi ca nişte copii care au primit o jucărie nouă. Îşi roteau privirea de jur-împrejur, invadaţi de bucuria că pot admira lumea cu ambii ochi şi că vederea celui operat, care stătuse 24 de ore sub pansament, era de-o claritate neobişnuită.
Cei mai mulţi voiau să plece imediat, dar erau atenţionaţi că mai trebuie
