Violenţa domestică este o veche realitate nu doar românească, ci europeană şi chiar globală. Victime îi sînt, evident, cei mai slabi dintr-o familie, femeile şi copiii (există şi violenţă împotriva bărbaţilor, dar într-o măsură prea mică pentru a fi luată în considerare). Mult timp nebăgată în seamă, violenţa domestică se conturează ca un tip de agresiune aparent privată - pentru că, se ştie, fiecare face ce vrea pe moşia lui. Tocmai această mască a privatului face din violenţa domestică o infracţiune greu de soluţionat: pe de o parte, victimele se feresc să povestească despre lucruri care li se par intime şi, pe de alta, agresorii continuă să considere că au dreptul să facă ce vor acolo unde se simt stăpîni. Constrîngerile sociale, sentimentul ruşinii şi frica de oprobriul public nu funcţionează în cazul conflictelor intrafamiliale, ceea ce duce la o mai redusă posibilitate de control a acestora. Datele oferite de statistici arată că agresiunile intrafamiliale, împotriva femeilor şi a copiilor sînt, în continuare, foarte numeroase. Şi nu doar în mediile etichetate drept cele mai "de jos", dar chiar şi în familii medii sau intelectuale. Cauzele acestei infracţiuni sînt multiple, ele nereducîndu-se doar la consumul de alcool sau la sărăcie. Pe de altă parte, modalităţile de soluţionare ale unor asemenea conflicte sînt cu atît mai dificile, cu cît strategiile

se adresează atît victimelor, cît şi agresorilor, şi implică prezenţa a numeroase instituţii. Ministerul Sănătăţii şi Familiei este prezent prin Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, care are, printre altele, drept atribuţii protecţia victimelor (adăposturi, linii telefonice de urgenţă), dar şi asistarea agresorilor (tratamente de dezalcoolizare, dezintoxicare, psihiatrice). Asistenţii sociali ai Agenţiei colaborează, dacă e cazul, cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.