Au experienţă, iar funcţiile de comandă le dau posibilitatea să vadă lucrurile „de sus“. Aşa că ceea ce îmi spun diferă, uneori, de ce-am aflat de la subordonaţii lor, care cunosc doar sfera lor de activitate. În esenţă, însă, temele importante coincid. Şi constat că – şi pentru subordonaţi, şi pentru şefi – cele mai importante sînt dilemele profesiei. Nu pot apărea în public să vorbească despre ce fac – de altfel, capacitatea de acceptare a anonimatului este o condiţie pentru a putea lucra în branşă –, dar consideră că, totuşi, publicul trebuie să ştie mai multe despre meseria lor, aşa încît au acceptat o discuţie pentru Dilema veche. „Ca naţie, nu avem o cultură a securităţii, învăţăm din mers.“ Beneficiarii informaţiilor nu ştiu adesea ce să facă, de fapt, cu ele. Dacă se schimbă, durează ceva pînă cînd noii demnitari ajung să înţeleagă importanţa informaţiilor secrete şi să le utilizeze eficient. Asta se întîmplă şi la case mai mari: şi în alte ţări „oamenii din servicii“ sînt frustraţi uneori că decizia politică nu e „pe fază“. Dar asta nu-i împiedică să-şi facă treaba cît pot de bine. Cît de bun e SIE? – întreb. „Depinde cu ce instrumente îl măsurăm. Pentru serviciile partenere cu tradiţie, sîntem «prea buni» raportaţi la resursele pe care le avem. Nu sîntem atît de buni pe cît am vrea, dar mult mai buni decît speră duşmanii noştri.“
● Un caz ca-n filme. Mă gîndesc la început că ar putea fi inventat sau „coafat“, pentru „impresie“, dar din felul cum e povestit, din ton, din detalii, îmi dau seama că e autentic. Pe scurt: într-o ţară parteneră, e recrutat un agent al unei terţe ţări. Pentru a se ajunge la asta, se înscenează arestarea ofiţerului nostru, exact după momentul-cheie cînd i-a livrat străinului un document (contrafăcut, desigur). O întreagă echipă fusese trimisă acolo, sub acoperire. Într-un restaurant, membrii echipei îl „saltă“ pe al nost
