În 1985, la Spitalul de boli infecţioase „Victor Babeş” din Capitală era internat primul bolnav de SIDA. Un bărbat care lucra ca însoţitor de tren şi care a fost diagnosticat în mare secret, cu o boală rară pentru România. Sursa: Reuters

Medicii, deşi informaţi, pe căi neoficiale, de existenţa virusului care ucidea în maximum 7 ani, au fost obligaţi să păstreze tăcerea.

„L-am tratat ca pe orice alt bolnav contagios. Nu aveam voie să vorbim despre SIDA, pentru că Ceauşescu nu dorea asta. În nebunia lui, spunea peste tot că în România nu există SIDA”, îşi aminteşte Aimee Bugner, psiholog şi preşedintele Fundaţiei Donatorilor Benevoli de Sânge.

SUMARUL ARTICOLULUI Cum îi spui că va muriOptimismul vine din neştiinţă Cu...

În lipsa testelor specifice, a căror achiziţionare era interzisă, dar şi în absenţa unor programe de prevenţie şi tratament, răspândirea virusului HIV a fost floare la ureche.

Buba a explodat după ’90 când, luaţi prin surprindere, românii, indiferent de pregătire şi de statutul social, au reacţionat unilateral: respingere şi stigmatizare a persoanelor bolnave de SIDA. După 20 de ani de la Revoluţie, situaţia s-a schimbat. Oamenii sunt mai informaţi, cunosc implicaţiile infectării cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) şi învaţă să se apere.

Statisticile arată că numărul bolnavilor de SIDA a scăzut simţitor, însă România continuă să plaseze printre ţările europene cu o radă ridicată a îmbolnăvirilor cu HIV/SIDA. La finalul anului trecut, în ţara noastră erau înregistraţi 16.162 de persoane infectate cu HIV.

Dincolo de programele de prevenţie şi de tratament, standardizate şi îndelung mediatizate, rămâne munca din spatele scenei societăţii, ingrată, delicată şi dureroasă, a psihologului devenit mesager al morţii.

Scrisoarea care îţi năruieşte visurile

De