"Omul a inventat puterea lucrurilor absente - prin care a devenit 'puternic şi mizerabil'; dar, orişicum, numai prin ele este om" (II, 542). Omul e om datorită imaginaţiei; gândire au şi animalele, dar una de utilitate imediată, ce se aplică unor realităţi accesibile simţurilor. De aceea le şi au atât de dezvoltate. Faţă de animale, omul e o trestie, una înzestrată cu însuşirea de a-şi lăsa răgaz. Îl umple cu tot felul de fantasmagorii. Printre ele, primejdii ce-l pândesc.

S-ar zice că ameninţarea acţionează nemijlocit. Nu este aşa. Omul cedează fiindcă îşi reprezintă efectele ei. Dacă reacţia lui ar fi spontană, ar scăpa cu fuga, ori n-ar scăpa dar, de ce nu, s-ar dovedi de multe ori că puterea celuilalt asupra lui este imaginară. Persist să cred că este marea deosebire dintre perioada Ceauşescu şi perioada Dej. În primii ani de comunism, puterea acţiona fără să te prevină. Nu-ţi lăsa nici un răgaz. În epoca de aur, am trăit cu frica de ceea ce ni s-ar fi putut întâmpla. Securitatea a avut priceperea de a se găsi pretutindeni şi de a reprima cât mai rar. Ravagiile au fost, fizic, mai puţine; psihic, mult mai mari. Până în 1964, societatea fusese împărţită în victime - măcar potenţiale, dar efectiv potenţiale - şi colaboratori. După aceea, cu excepţiile ştiute, am intrat toţi într-o zonă gri. Colaboram mai devotat sau mai reticent. Asupra puterii noastre de rezistenţă morală, efectul a fost devastator.

Copil, trecusem printr-o asemenea întâmplare. La şapte ani, dând peste ţigări în casă, m-am apucat de fumat. M-au prins într-o zi când tatăl meu era plecat, cu treburi de serviciu, într-un oraş apropiat. Deşi de obicei corecţiile îmi erau administrate neîntârziat de mama, de data asta, ca semn al gravităţii faptului, s-a mulţumit să-mi spună: "Ai să vezi tu diseară, când se întoarce tată-tău de la Lugoj!" Prin urmare, am avut răgaz de o zi. Încremen