ON-LINE

Numeroase sînt ideile personale, înaintate pe ton de eseu, de confesiune, de sentinţă, de diatribă sau de exegeză literară de către profesorul de literatură latină al Universităţii din Bucureşti, Liviu Franga, în cel mai recent volum al domniei sale, Clasic printre postmoderni, apărut la editura ieşeană Princeps, în 2008 (cartea a fost recompensată cu Premiul „Petru Creţia“ al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, decembrie 2009). Dar dacă trebuie să reţinem o singură temă centrală care ar recomanda, pentru publicul român al zilelor noastre, această carte, ea ar fi aceea – care se regăseşte în multe formulări poetice de-a lungul celor peste 400 de pagini imprimate – de definiţie actuală a clasicului şi a clasicismului, din punctul de vedere al unui fervent admirator şi apărător al acestora.

Liviu FRANGA, Clasic printre postmoderni, Editura Princeps, Iaşi, 2008, 418 p.

Clasicele sînt centrul de interes al acestui homo classicus, parte la propriu – cum o arată tabla de materii – şi la figurat – cum o cere ţelul autorului – din această carte, homo classicus pentru care cu greu am putea găsi o transpunere lingvistică mai fericită decît cea de „peren uman ca matrice a noului“.

„Lumea de azi nu anulează, ca o tastă delete de pe calculator, lumea şi lumile dinaintea ei. Nici nu ar avea cum. În era digitală, chiar şi în era digitală şi în altele ce-i vor urma, o floare rămîne o floare şi după ce se usucă“, scrie magistrul despre şi pentru tinerii seduşi de idealul lui Melius et altius. Ieşind din tăcerea clasiciştilor care strigă, el trece dincolo de clişeul limbilor clasice ca limbi moarte. Liviu Franga argumentează – cum se învaţă la şcoala retoricii latine – cînd pentru dăinuirea perpetuă a Antichităţii, prin limbile şi creaţiile sale, cînd pentru supravieţuirea in essentia a conceptelor sale, căci pent