Simtul nostru critic e infirm, se manifesta malformat si privit din alt unghi: pentru ca a avea cu adevarat simt critic inseamna nu doar sa distingi si sa amendezi greselile celuilalt (ca sa ne oprim la sensul curent atribuit criticii), dar si sa fii deschis, receptiv la critica celuilalt adusa tie. Nu cred ca spun un lucru nou daca afirm ca spiritul critic (de regula circumscris sferei esteticului) e unul chiar fundamental, cu care e dotat fiecare individ. El ne e dat prin insasi calitatea de fiinta ginditoare si ne insoteste fiecare act. Ce altceva ne face sa alegem o culoare si nu alta, un stil de-a ne imbraca, o tunsoare, un interior al propriei locuinte, o meserie, un autor, un partid, chiar un prieten, daca nu spiritul critic? Ce se ascunde sub "imi place/nu-mi place, sint de accord/nu sint de accord" daca nu un simt critic mai dezvoltat sau mai pipernicit, mai constientizat sau mai incetosat, mai rafinat sau mai brut, functie de temperamentul, educatia, inzestrarea naturala a fiecaruia dintre noi? Ce ne face sa selectam fiecare alte date ale unei intimplari sociale, alte semnificatii ale unui act politic, alte resorturi ale unei intreprinderi daca nu simtul critic? Nu e actul de selectie, discernere, receptare a tot ce ne inconjoara un act critic? Sub cenzura, acest simt ne-a fost amputat, a fost obligat sa se atrofieze, sa se ascunda, sa se manifeste cit mai putin, exercitarea lui, pe bune, asupra politicului, ideologicului, a societatii in ansamblul ei, a mentalitatii fiind interzisa cu desavirsire; chiar daca sintagma "critica constructiva" era indragita de regim, critica era cenusareasa vremii, totul fiind prezentat in culorile cele mai optimiste: realizarile, cifrele de plan, soarta oamenilor muncii, a tineretului, a mamelor etc. Lumea romaneasca s-a umplut de tabu-uri: nu aveai voie sa spui ca nu ai de mincare, ca ti-e frig, ca in tara e dominatia prosti