Foto: Geta Brătescu Aceste prime relaţii dintre copii şi părinţi, mai ales cele din perioada 0-15 luni, numite relaţii de ataşament timpurii, reprezintă contextul-cheie al dezvoltării copilului şi se reflectă ulterior atât în modul de relaţionare cu ceilalţi, cât şi în felul nostru de a simţi şi de a gândi. Dacă ele au fost problematice, ulterior determină anumite modele de relaţionare cum ar fi dependenţa sau neadaptarea.
Ataşamentul este înnăscut, proiectat de evoluţie şi transmis de-a lungul filogenezei ca un imperativ biologic necesar supravieţuirii şi dezvoltării fizice şi emoţionale, în care noul născut trebuia ferit de mulţimea de prădatori şi de pericolele mortale extrem de numeroase, sistemul de ataşament reprezentând o componentă a geneticii umane.
John Bowlby, părintele teoriei ataşamentului, atrăgea atenţia că evenimentele din viaţa reală, modul în care părinţii îţi tratează copilul sunt de o importanţă crucială în dezvoltarea copilului. Acesta spunea că ataşamentele intime faţă de alte fiinţe umane sunt pivotul în jurul căruia se învârte viaţa unei persoane, nu numai atunci când este sugar sau copil mic, ci şi de-a lungul adolescenţei şi apoi în anii de maturitate, până la bătrâneţe. Cercetările longitudinale (desfăşurate pe parcursul a 20 de ani) au concluzionat că tipurile de interacţiune părinte-copil, realizate prin modurile de comunicare dintre aceştia, pot genera patru tipuri de ataşament copil-părinte (sau persoana de îngrijire): ataşament securizant, ataşament evitant, ataşament ambivalent şi ataşament dezorganizat.
Pentru a dezvolta un ataşament securizant, copilul trebuie să trăiască o relaţie caldă, apropiată şi continuă cu mama (sau cu substitutul permanent al mamei, respectiv persoana de îngrijire), relaţie în care ambii găsesc satisfacţie şi mulţumire. Acest tip de interacţiune este posibil dacă mama este senzitivă
