Nu trebuie să fii jurist ca să înţelegi, la o simplă analiză atentă, că legislaţia care reglementează predarea religiei ca disciplină de studiu în şcolile de stat din România suferă de profunde şi dureroase vicii: este contradictorie în sine şi antieuropeană, fixînd orei de religie un cadru confesionalist şi discriminatoriu.

Textul alineatului 1 al articolului 18 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 nu lasă loc altei interpretări: „Planurile-cadru ale învăţămîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun (i.e., disciplină de studiu obligatorie, n.m., G.M.). Elevilor aparţinînd cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii (s.m., G.M.)“.

Aşa cum se poate lesne observa, acest text legiferează o confuzie nepermisă: aceea dintre învăţămîntul laic şi cel confesional. Afirmînd că elevii participă la ora de religie în şcolile publice „conform confesiunii proprii“, alineatul citat atribuie în mod explicit acestei ore – care se desfăşoară, aşadar, în cadrul învăţămîntului laic, sub toate formele lui – un statut strict confesionalizat. Spaţiul (şi timpul unei ore a) învăţămîntului public devine, conform acestei legi, unul în care religia ar trebui predată în mod diferenţiat elevilor împărţiţi după confesiuni. Implicit, conţinutului orei de religie i se anulează orice posibilă echidistanţă confesională, orice intenţie de generalitate şi deci de ştiinţificitate, calităţi indispensabile unei discipline predate în învăţămîntul laic; această oră de curs este aruncată, astfel, direct în arena diferenţelor (şi diferendelor) interconfesionale.

Ne aflăm, cu alte cuvinte, în situaţia în care însăşi Legea organică a învăţămîntului românesc aduce atingere gravă unuia dintre principiile fundam