Presedintele da impresia ca n-are nici o putere, desi electoratul i-a acordat-o Ca politician, Emil Constantinescu are multiple calitati. E inteligent, cu anvergura intelectuala, e un democrat convins bine cotat in mediile politice internationale, e cinstit, dar si bun tactician al culiselor. E suficient de energic si rezistent, capabil de travaliu indelung. E chiar si extrem de ambitios, o calitate indispensabila unui politician veritabil. Emil Constantinescu e mai putin, insa, ceea ce numim un politician popular. Pentru omul de rind, pentru cetateanul mediu, majoritar in orice societate oricit de avansata, Emil Constantinescu pare putin prea complicat. Stilul pedagogic, probabil o deformatie profesionala, il impiedica sa "acceada" pe cai simple si directe la mintea, in general obosita, a majoritatii. Tine sa explice neaparat, sa justifice si sa se justifice atita vreme cit cei mai multi dintre noi asteapta doar concluzii, daca se poate, definitive. Din acest motiv, probabil, pare nehotarit si, de aici, lipsit de autoritate. In acest sens, parcursul de trei ani al lui Emil Constantinescu ca presedinte al Romaniei poate fi o superba lectura. La sfirsitul lui '97, deci la un an de la preluarea puterii, popularitatea presedintelui ajunsese la un nivel record. Conform unui sondaj de opinie realizat in luna decembrie a acelui an, presedintele Constantinescu era preferat de circa 50% din electorat. La acea vreme, Ion Iliescu, al doilea clasat in optiunile electoratului, nu atingea nici 15%. De altfel, situatia e valabila pentru intreg anul 1997. Dar sfirsitul anului 1997 a insemnat si inceputul celei mai mari crize prin care avea sa treaca coalitia guvernamentala in acesti trei de cind se afla la putere. Criza a dus in final, dupa aproape trei luni, la caderea guvernului Ciorbea si formarea guvernului Radu Vasile. Desi a fost o afacere interna a coalitiei guvernamentale,