Copil fiind, o rugam în fiecare seară pe bunica să-mi spună o poveste. Îmi repeta zile la rând povestea unei împărăţii ciudate, în care toţi oamenii au primit poruncă să nu se privească unii pe alţii, nici pe sine. Trăiau în întuneric şi singurătate, având certitudinea că sunt extrem de urâţi. Se fereau unii de alţii şi de orice fereastră sau petic de apă care i-ar fi putut arăta în toată hidoşenia lor. Asta, până când, cineva, a aprins o lumânare şi, îndreptând-o spre ceilalţi, a văzut că nu erau nici urâţi, nici hidoşi.
Dar degeaba i-a îndemnat şi pe ei să se privească. Le era frică. Credeau prea mult şi prea de demult că sunt urâţi.
Am crezut întotdeauna că povestea asta e despre noi, românii.
Ni se tot spune că suntem un neam de hoţi, needucaţi, săraci, leneşi, încât am ajuns să ne plecăm instinctiv capetele şi să credem, cu tărie, că aşa este. Ne e ruşine de tricolor, de ţară, de Neam şi, de câte ori cineva aprinde o lumânare, ne grăbim să o stingem, ca nu cumva să ne dezvăluie că ne înşelăm. Suntem urâţi, dar în alt fel. Suntem „urâţi” din cauza resemnării, a laşităţii şi lipsei de demnitate. Ne-a urâţit faptul că ne-am uitat istoria şi rădăcinile.
Şi am devenit atât de inerţi, încât o poveste de genul fetei ameninţate cu moartea pentru că purta un tricolor ne lasă reci: „normal, e în Covasna”. Iar exemplele cu alte ţări, cu adevărat democratice, ca şi SUA, care promovează însă patriotismul, la fel, ne fac să dăm din mână: „normal, să trăiesc în SUA, şi eu aş fi patriot”. De fapt, nu ne e frică de hidoşenia noastră ca Neam, ci de hidoşenia noastră ca indivizi. Neamul, ţara, tricolorul n-au nicio vină pentru neputinţele noastre.
De aceea, mai sper ca povestea să aibă un altfel de final: cineva să se ridice să spună: „nu, nu e normal!”. Şi atunci se face lumină.
Copil fiind, o rugam în fiecare seară pe buni
