„Prima dată după 1989, Sistemul RoşAlbastru a fost zgâriat rău” ,scriam când Adrian Năstase a intrat la mititica. Credeam, speram că politicienii români, indiferent de partid, indiferent de faptul că sunt sau or să fie la putere, se vor gândi de două ori înainte de a-şi înfige trompa în banul public. Că imaginea de castă intangibilă pe care au impus-o prostimii, ideea că ei pur şi simplu „nu se face” să fie băgaţi la zdup ca oricare simplu cetăţean infractor, s-a spart iremediabil.

Astăzi, se dovedeşte că nu era decât o dorinţă luată drept raţiune din pricina exasperării de a fi nevoit să scriu întruna despre rău, despre rău şi urât şi iar rău şi urât. Uneori mi se apleacă.

E un simptom care apare cam o dată la trei ani – atât s-a scurs între 2009, când îl consideram pe Crin Antonescu un posibil altfel de politician, şi glorioasa eliberare a lui Năstase.

Ba chiar mai mult. Părinţii mei purtau pe braţ o „floare” scrijelită în piele, vaccinul primitiv împotriva vărsatului negru, făcut de un felcer. O microinfecţie menită să creeze anticorpi. Asta a făcut şi melodrama „Deţinutul Politic” în care a jucat Adrian Năstase, de la unghia în gât pe care şi-a băgat-o la arestare, până la punerea în libertate pentru că a scris „cărţi ştiinţifice” în puşcărie. Niciun poliţist nu l-a împins cu mâna pe cap în maşină, n-a fost văzut niciodată altfel decât în costum şi cravată, cu mapa sub braţ, ca şi cum intra la o şedinţă de guvern. N-a încetat vreo clipă să-şi facă politica pe blogul personal.

Aproape că am putea spune că a fost 9 luni la sanatoriu, la recuperare, dacă mizeria şi sărăcia din astfel de stabilimente în România s-ar putea compara cu „pensionul” boieresc al detenţiei d-lui Năstase.

Prin urmare, Sistemul RoşAlbastru n-a făcut decât să-şi creeze imunitate şi faţă de închisoare.

Nu numai că greucenilor nu le va fi teamă de acum î