Raţionamentul e banal: aşteptăm în toate cele un superlativ triumfător, să se dea adică lovitura mai întâi graţiei, căci triumful nu poate fi decât şocant şi anume apocaliptic un pulverizator. Mai toate redacţiile îţi bat apoi în timpane a KO. Doar ce e pugilist de breaking devine news, planeta toată ia aspectul unei ţâţâne deschiorate maniacal, restul stând mai leguminos sub adrenalina indusă. Din toate conjuncturile se preferă embolia seamănului şi sarcastica spitalizare a preopinenţilor, coma e aperitivă, tu o entorsă, voi o chisăliţă, individul nemaimişcând, în fotoliul amorf numit public, decât de la narcoze supreme în sus. Piaţa mai sedativă a muşeţelului ar recomanda un reviriment, în loc de reţetarul gros de ilegitimitate isterică în contrafacerea şi contrabanda notorietăţii, pe fundalul tocmai sleit al unei lumi irezumabile totuşi.
Modelul acesta a subîntins şi atentatul de la Oslo. Dar când mai globalul Gigi incizează scoarţa a ceva viu, tot anonim ar trebui să rămână, mai ales când ne iese înarmat în faţă şi ne solicită letal contrariul: o celebritate în plus. Nici să nu-i mai pomenim numele, deocamdată. Un planor fără cutie neagră, cum să-i spunem? Geigik cu pricina n-a putut fi descuiat la intenţii decât celebrând funerar vidul lui locvace: asta l-a retrogradat brusc pe Dilthey la munca de jos, în cele mai pline dintre minele posibile ale lui Leibniz. Păstrându-ne totuşi firea, cine face aşa ceva fie şi indirect trebuie oricum şi dispreţuit. Restul, să admitem cu toţii, e analiză. Dar analiză să şi rămână, nu anticipare concomitent grăbită a unui contondent cam similar. S-a dat din nou startul la rezumările cele mai impure, ca în plictisul profesionalizat care scrie în avans necrologuri? De astă dată a unor modele şi a unor antimodele de civilizaţie, dacă nu cumva a tot ce mişcă. Înotând în atâta generozitate toridă de comentarii, să