Eram la un moment dat intr-un cerc de cunostinte si vine vorba despre concedii. Cineva incepe sa faca apologia vacantelor petrecute in cort. Cunoasteti refrenul: "libertate, puritate, comuniune cu natura, te rupi de civilizatie si petreci ceva timp departe de lumea dezlantuita, ca sa te regasesti si sa intelegi sensul vieti blablabla". Eu, in spiritul onestitatii care ma caracterizeaza, spun: "Mie nici prin gand nu-mi trece sa-mi stric o vacanta la cort". La care cateva perechi de ochi s-au infipt in mine ca iataganele si, din colturile gurii strambate a dezgust, am fost caracterizata drept "snoaba" si "burgheza". De catre niste oameni care se doresc flower-power, dar care daca ar trebui sa reziste mai mult de o saptamana fara mail, TV, site-uri cu gossip, radio, iPod si alte asemenea comuniuni cu natura ar ceda psihic si fizic.
Pe cand eu am fost pur si simplu sincera si practica - mi se pare ca pot foarte bine sa comunic cu natura daca merg la o plimbare in parc sau pe malul marii, nu neaparat daca stau la cort pe o plaja murdara si ingusta, unde mai apar si caini pe care panza cortului ii atrage pentru efectuarea anumitor operatiuni. Sau, daca merg la munte, sa stau la cort si sa inghet si la propriu si la figurat, de frig si de frica ursilor, a serpilor si a altor membri ai naturii cu care vreau sa comunic? In plus, oare chiar e ceva atat de reprobabil sa vrei ca atunci cand mergi in concediu sa poti face dus si de cinci ori pe zi daca ti se nazare? Si sa poti sta in picioare acolo unde te cazezi? Si sa nu fii supus la riscul unui atac de inima in toiul noptii, cand niste prieteni cu un spirit al umorului cam bizar se distreaza proiectand umbre infricosatoare, cu ajutorul focului de tabara, pe cortul victimei?
Nu stiu de unde si pana unde a incoltit ideea ca spiritele libere nu pot sa stea decat la cort. Daca-mi amintesc corect, multe persoane de
