Acum vreo săptămână, într-o postare pe blog, Raspberry Pi anunța că a vândut deja doua milioane de minicomputere. ( pentru cei care nu sunt la curent, e vorba de un minicalculator de mărimea unui card bancar, echipat cu procesor ARM) Ținând cont că livrările au început anul trecut, produsul pare a fi un succes, mai ales dacă ținem cont că în principiu e vorba doar de o placă cu circuite integrare ( există separat și accesoriile, respectiv carcasă, sursă de alimentare, dar produsul în sine e doar placa).
O mare parte au cumpărat probabil Raspberry Pi din curiozitate sau pentru mici automatizări. Totuși, lăsând la o parte forma de prezentare care ne aduce aminte de epoca de pionierat a calculatoarelor, produsul este un computer adevărat, cu porturi USB, rețea, iesiri video și chiar un port de uz general , suficient de puternic pentru a rula o distribuție de linux.
Mai mult, alți producători au simțit trendul si au pus pe piață diverse versiuni: cu wireless in loc de rețea, cu mai multe porturi USB, etc.
Ocazia mi se pare potrivită pentru a discuta acum ce a mai rămas astăzi valid din proiectul de aproape treizeci de ani al PC-ului IBM, proiect care încă domină piața autoritar.
După lansare, PC-ul a eliminat rapid mai toate celelalte proiecte concurente de pe piață, devenind standardul de facto mai întâi pentru calculatoarele de birou, iar apoi, pe măsură ce procesoarele tot mai puternice au permis asta, și în lumea serverelor.
Primul atu a fost standardizarea. Standardizarea bus-ului pentru placile de extensie, atât la nivel electric cât și la nivel mecanic, au permis producătorilor de plăci să treacă la producția de masă.
Standardizarea apelurilor de sistem, celebrele întreruperi BIOS și DOS au permis scrierea rapidă de software fără a necesita cunoștiințe avansate despre hardware-ul respectiv, pentru că apelarea perifericelor se f
