Îmi închipui că experienţa de a recruta adversari, de a-i face să spună ce te interesează ori măcar de a-i trage de limbă le oferă spionilor un vast tablou al slăbiciunilor umane: e multă psihologie în meseria asta, agentul de pe teren lucrează strîns cu un psiholog operativ care îi spune „cum să-l lucreze pe onorabilul“, cum „să-l ia subţire“, cum să-l facă să vorbească. După ani de muncă în branşă, ce află – uman şi „filozofic“ – un spion despre slăbiciunile omeneşti? Ea: „Slăbiciunile omeneşti sînt importante mai ales cînd e vorba despre noi, ca să nu devenim vulnerabili. Cînd avem în faţă o ţintă, ne interesează vulnerabilităţile – care nu sînt totuna cu slăbiciunile. O vulnerabilitate poate fi, de pildă, o inteligenţă ieşită din comun, care îl face pe individ să fie respins de grupul lui. O vulnerabilitate poate fi, practic, orice element care îl face pe omul respectiv să spună «da» în momentul în care îi îndeplineşti nevoia care îl face vulnerabil. Colegii noştri asta sînt învăţaţi să facă: să identifice, dintre oamenii din mediul potrivit, omul care are o vulnerabilitate ce poate fi exploatată. Şi ajungi să-i cunoşti vulnerabilitatea după un anumit timp. Sînt şi surse care nu pot fi recrutate...“ Şi atunci, apare situaţia „care pe care“? Da, spune El, frecvent. „Nu sîntem singuri pe teren, mai sînt şi alţii care aleargă după aceeaşi pradă. Cînd identificăm o ţintă, sîntem convinşi că mai există cel puţin o entitate, un alt serviciu care fie o protejează, fie o vînează. Aşa că se ajunge la întîlniri între vînători – şi de la vînatul asupra unei prăzi comune ajungem să ne vînăm noi între noi, vînătorul dintr-un serviciu cu vînătorul din alt serviciu.“ Ea: „Aspectul cel mai interesant în zona aceasta de contraspionaj este că se află faţă în faţă doi indivizi, ofiţerul nostru şi ofiţerul lor. Nici unul nu este ceea ce pare a fi, pentru că fiecare are în spate