suficiente puteri, ba chiar îi lasă loc şi de un pic de abuz. Reţeta este simplă atunci când şeful statului vrea să scape de vreun membru al guvernului. Preşedintele sună un prieten, îl suficiente puteri, ba chiar îi lasă loc şi de un pic de abuz. Reţeta este simplă atunci când şeful statului vrea să scape de vreun membru al guvernului. Preşedintele sună un prieten, îl pune să-l reclame la Parchet pe ministrul indezirabil, se reuneşte apoi comisia specială - nu degeaba numită "de la Cotroceni" - care decide că poate începe urmărirea penală, iar în final respectivul demnitar este suspendat. Ar fi însă păcat să modificăm din nou Constituţia pentru a-i lua şefului statului şi acest drept. Motivul ar fi că, într-o democraţie plăpândă, precum cea din România, unicul sistem de control reciproc - aşa-numitul "checks and balances" - care pare a funcţiona este cel dintre preşedinte şi prim-ministru. În 1787, când a fost aprobată Constituţia SUA, a fost legiferat un model de supraveghere reciprocă între cele trei puteri - legislativă, judiciară şi executivă. Cu intenţie, legea fundamentală a acelei ţări a fost scrisă astfel încât să pară oarecum ineficientă, întrucât nu conferea niciuneia dintre părţi prea multe drepturi. "Dacă oamenii ar fi îngeri, nu ar mai fi necesară nicio guvernare", a explicat James Madison, unul dintre părinţii Constituţiei SUA, motivul pentru care niciun demnitar nu trebuie să deţină o putere excesivă. În România, pe hârtie, există, bineînţeles, un sistem asemănător. Legislativul a devenit însă o simplă maşină de vot, iar magistraţii mai au mult până când vor şti să profite în mod onorabil de independenţa care li s-a conferit acum circa doi ani. De aceea, aşa ineficient cum pare, sistemul românesc de partajare a puterii între preşedinte şi premier este ceea ce trebuie acestei ţări. Un preşedinte ales direct nu poate fi decât un tip populist - gata ori