La tîrgul de carte Bookfest a fost lansat cel de-al treilea volum din opera lui Alexandru Dragomir. În comparaţie cu Crase banalităţi metafizice (2004) şi Cinci plecări din prezent (2005), volumul acesta, intitulat Caietele timpului, reprezintă der Schlußstein (cheia de boltă) a operei filozofului român. Vreme de mai bine de 50 de ani de zile, începînd din anul 1948 şi mergînd pînă în pragul anului 2000, Dragomir a avut o singură temă predilectă de gîndire: timpul. Şi a fost pînă într-atît de preocupat de această problemă încît, disecînd-o, urmărind-o şi analizînd-o în toate amănuntele, a umplut zeci de caiete cu însemnări şi reflecţii pe marginea ei. Strînse la un loc între coperţile aceleiaşi cărţi, aceste însemnări au dat naştere Caietelor timpului.

Sînt cel puţin două motive pentru care Caietele timpului îţi atrag atenţia. Primul motiv este acela că, intrînd în atelierul intim al gîndirii sale, îţi dai seama cît de interiorizat a înţeles acest om să-şi trăiască viaţa. Puţini oameni au purtat o mască atît de eficientă ca autorul din mintea căruia s-au născut aceste caiete. Pur şi simplu Dragomir s-a înfăţişat cunoscuţilor cu un al chip decît cel pe care îl avea în singurătatea camerei de lucru. Iar în privinţa însemnărilor sale, filozoful a tăcut cu încăpăţînare, nepomenind nimănui de obiceiul pe care îl avea de a-şi nota în scris gîndurile. Şi pentru că nimeni dintre apropiaţii săi nu a bănuit modul în care îşi petrecea orele de solitudine, tocmai de aceea despre Dragomir ai fi putut crede orice, dar în nici un caz că scrie. De pildă, ai fi putut crede că citeşte din acea obişnuinţă pe care, dacă ai apucat s-o capeţi pînă la o vîrstă, după aceea o vei exersa de la sine, în virtutea unei deprinderi ce nu mai are nevoie de imboldul impus al unei voinţe culturale, sau ai fi putut crede că, în orele libere, se plimbă lăsîndu-se în voia unor asociaţii de