Astăzi, toleranţa, toleranţa religioasă printre altele, este o atitudine pe care lumea europeană şi americană, lumea democraţiei în genere o preţuieşte şi o promovează. A-l tolera pe celălalt religios, a-i respecta opţiunile şi cultura religioasă a devenit un lucru de la sine înţeles ori măcar acceptabil pentru majoritatea europenilor. Însă ceea ce este astfel respectat este individul (sau comunitatea) ca atare, cu convingerile sale religioase cu tot, şi nu neapărat substanţa religiei în cauză. Este vorba despre o toleranţă practică, decurgînd din idealuri de umanitate, din deschidere culturală, din exigenţele unei vieţi care te pune deseori faţă în faţă cu celălalt religios şi te obligă să convieţuieşti cu el. Necesitatea toleranţei practice şi chiar generozitatea unei asemenea atitudini sînt indiscutabile; sînt, aş zice, vitale pentru tipul actual de societate. Dar principiul în numele căruia o atare toleranţă este propusă şi practicată rămîne problematic. Unitatea neamului omenesc, "respectul pentru om" sînt ele destul de puternice ca să fundamenteze toleranţa practică? Apoi: o fundamentare strict umană a toleranţei religioase este oare de ajuns? În fond, substanţa oricărei religii constă în faptul că leagă individul de o realitate absolută, de un adevăr absolut. Or, toleranţa practică riscă să se dizolve într-o utopică filantropie dacă nu ţine seama de acest dat specific al religiilor. La un simpozion dedicat tratatului lui Nicolaus Cusanus, Despre pacea credinţei (Trier, 1982), unul dintre participanţi, Helmut Meinhardt, spunea pe drept cuvînt: "necesitatea toleranţei practice este de necontestat; şi tocmai de aceea ea are nevoie de o convingătoare teorie a adevărului care să o fundamenteze" ("Konjekturale Erkenntnis und religiöse Toleranz"). Pentru ca toleranţa religioasă să nu se reducă la un fragil umanitarism, prea adesea şi prea crud contrazis, acum