N-am să povestesc nimic din ce s-a întîmplat în vagonul de tren care mă ducea înspre Curtici. Şi asta nu pentru că n-ar fi nimic de povestit, ci pentru că, veţi conveni poate şi dumneavoastră, că cele cîteva îmbrînceli, carul de cuvinte porcoase, băutura şi jocul de cărţi, copiii care urlă şi mamele care binevoiesc să-şi întindă picioarele goale pe locul tău astfel încît tu ajungi doar o fiinţă ghemuită şi rigidă, sînt lucruri normale, lucruri cu care ne-am obişnuit, lucruri pe care nu le mai bagi în seamă. Şi cum, odată trecuţi de vamă şi de no man's land-ul straniu ce desparte România de prima aşezare din Ungaria, am văzut pentru prima oară în viaţă cum arată cerul dintr-o ţară străină, aşa am simţit şi cum se schimbă lumea într-un vagon de tren. În primul rînd, se făcuse linişte: o linişte de felul celor din filme în care nu se mai aude decît acea respiraţie ritmică, de fiinţă vie a trenului, şi conversaţia şuşotită a unui cuplu fumînd. Pe culoar, un bătrînel citea un ziar în ungureşte. Şi, deşi era doar şapte şi jumătate, faţa i s-a lungit într-un zîmbet şi, cu un accent românesc caraghios, mi-a spus "bună seara". Era iarăşi pentru prima oară în viaţă cînd un om necunoscut mă saluta în tren. Pînă în Italia, unde călătoria se sfîrşea, am ajuns să mă obişnuiesc cu felul ăsta al oamenilor de a se purta într-un vagon de tren. Inutil să mai spun că n-am văzut nici o bătaie, n-am auzit nici o înjurătură, nu m-am ghemuit din cauza nici unui picior. Pentru cei care nu ştiu, am să spun că într-un tren din afara României nici măcar copiii nu urlă. La ieşirea din Slovenia, un vameş deosebit de scrupulos cu noi s-a justificat în engleză în faţa unei nemţoaice: "pe ei trebuie să-i controlez, sînt din România". Oricum ar fi fost, mi s-a părut urît. Nu ştiu ce vă închipuiţi dumneavoastră despre San Marco şi Veneţia. Sau poate le-am văzut eu în prea multe filme, pentru c