Românii au uitat să râdă curat, fără răutate. Umorul presupune îngăduinţă faţă de neputinţele oamenilor, în vreme ce băşcălia murdăreşte şi „călăii“ de ocazie, şi „victimele“ lor.

Umorul este dovadă a sănătăţii mintale, în timp ce băşcălia scoate la iveală frustrare şi îmbâcsire sufletească. Tudor Gheorghe îmi explica, în urmă cu vreun an şi jumătate, că „Mitică“ de altădată, când era călcat pe bombeuri în tramvai, îi cerea celui neatent să-i bage o fisă în gură pentru a-i spune pe loc cât cântăreşte. Astăzi, ştiţi şi dumneavoastră ce se poate întâmpla în urma unui astfel de accident minor...

În „Le rire“ („Râsul“) a lui Henri Bergson, carte apărută la 1900, se consemnează: „Rizibilul este o rigiditate de ordin mecanic, acolo unde am vrea să găsim supleţea atentă şi flexibilitatea vie a unei persoane“. Spre exemplu, râdem când un om alunecă pe o coajă de banană şi cade. În mintea celor care asistă la scenă, nefericitul trebuia să vadă coaja de banană şi s-o ocolească. Dar dacă aceeaşi scenă se repetă la nesfârşit, râsul nostru scade în intensitate până la dispariţie.

Mergând pe acelaşi raţionament, am râs cu toţii, la început, de incultura, nepriceperea şi oportunismul politicienilor. De la an la an, ei s-au întrecut parcă în astfel de „ghiduşii“, până ce râsul ne-a îngheţat pe buze. Incultura, nepriceperea şi oportunismul au intrat în cotidian, ajungându-se până la a fi considerate fireşti şi chiar „reţete ale succesului“.

Iată de ce lipsa de „flexibilitate vie“ – vorba lui Bergson – a unor politruci din zilele noastre nu-i evacuează din spaţiul public, ba chiar îi menţine, seară de seară, în emisiuni TV. De aceea nu mai merită să scrii şi să vorbeşti despre ei, analizându-le prestaţia publică.

Oamenii simpli, jurnaliştii şi producătorii televiziunilor s-au dezvăţat de normalitate. Niciunul nu face un pas înapoi pentru a vedea ansamblul