"Îi simţi lipsa soţului tău", o întreba un bărbat tânăr pe bătrâna menajeră a tatălui său, căreia îi murise soţul de câţiva ani. "Ah, soţul meu tăcea tot timpul. Stătea în fotoliu şi se mişca din când în când ca să scuipe. Acum vorbesc cu fotoliul şi fotoliul tace, dar... nu scuipă", a răspuns femeia! Asta-i o scenă dintr-un film, căruia nu i-am reţinut titlul, dar rolurile principale – vreo patru la număr – erau populate cu mari actori. În fiecare seară menajera – altfel o femeie zdravănă la minte şi foarte pragmatică – îi povestea fotoliului ce se întâmplase în timpul zilei. Bătrânul căreia îi făcea menajul era, de asemenea, o fiinţă gen "omul de piatră". Când cineva l-a compătimit pentru pierderea fiului său în război, bătrânul a răspuns răspicat: "Eu n-am pierdut nimic, absolut nimic, fiul meu a pierdut". Acest bătrân, căruia un alt fiu îi intuieşte bunătatea sufletească şi măreţia abia în clipa morţii, obişnuia să spună că "dacă evenimentele vieţii se obosesc să se întâmple, atunci eu trebuie să fac un efort de acceptare a lor".
Iată, personajele acestea nu au sentimentul "absenţei" celorlalţi şi nu se prăbuşesc emoţional în faţa unor pierderi umane, pe care noi le vedem incacceptabile. Nu discutăm astăzi despre pierderi majore prin dispariţia fizică a unui partener de viaţă, cât punem în discuţie doar "sentimentul absenţei unei fiinţe iubite" din viaţa noastră, dobândită prin despărţire, separare sau prin depărtare. Sentimentul că ne lipseşte ceva atunci când ne despărţim de un om iubit, sentimentul de gol, de părăsire, de abandon devine periculos în timp, iar întârzierea noastră în braţele-i unduioase şi grele nu face decât să ne aducă mari prejudicii psihologice. Există copii care rămân marcaţi de acest sentiment al absenţei iubirii, ca o consecinţă a despărţirii părinţilor. Ceva lipseşte când cineva lipseşte, dar aceasta este o pe