In 1997, distribuitorii americani nu aratau nici un interes fata de recent terminatul film al lui Adrian Lyne, Lolita. Motivele acestui dezinteres erau mai mult sau mai putin obscure, dar, dintre ele se detasa, prin importanta, insusi subiectul filmului: un barbat de aproximativ patruzeci de ani se indragosteste de o copila-adolescenta de doisprezece ani. In 2000, in Romania, pe toata durata lunii iunie, se poate vedea, la HBO, acelasi film. Ar fi pacat ca telespectatorul roman sa lase buturuga mica (povestea) sa rastoarne carul mare (pelicula), excluzind filmul Lolita din sfera interesului sau. Trei argumente sprijina, fara efort, aceasta idee.

Lolita este – titlul nu lasa loc pentru nici un echivoc – ecranizarea romanului omonim al lui Vladimir Nabokov. Pe linga droaia de obisnuite probleme care trebuie rezolvate de orice ecranizare – selectia atenta a intimplarilor din roman astfel incit acestea sa se transforme intr-un scenariu coerent (la nivelul povestii) si echivalarea tehnicilor specifice literaturii prin procedee cinematografice (la nivelul discursului) fiind cele mai evidente – Lolita s-a confruntat cu o dificultate in plus. Romanul de la care a pornit este un „roman-problema“ din punctul de vedere al receptarii sale. Nabokov insusi atragea atentia asupra nonconformarii temei cartii sale la modalitatile prin care a inteles sa trateze aceasta tema. Ceea ce se spunea in roman il situa in sfera literaturii de consum, felul in care se spunea il scotea irevocabil din aceste granite, impunind un lector cu o fina cunoastere a literaturii „inalte“. Cartea lui Nabokov era proiectata, prin bulversarea normelor intelegerii literaturii, intr-un no man’s land al receptarii si, implicit, al evaluarii. Daca Lolita lui Lyne a iesit cu bine din provocarea adaptarii romanului la specificul cinematografului, reputatia cartii – aceea de a fi controversabila – pare