Cum se explică oare prospeţimea, vitalitatea acestei poezii scrise de un autor îmbătrânit interior de la primele "exultări" lirice? Maturizarea creatorului şi a personajului său predilect (el însuşi) este accelerată. În schimb, versurile scrise şi publicate în intervalul unui sfert de secol - de la Invocaţie nimănui (1971) la O beţie cu Marx (1996) - nu arată câtuşi de puţin rutina, uzura, maniera poetică; şi nici nu sunt datate, legate de secvenţe istorice între timp depăşite. Textul îşi devoră, la Mircea Dinescu, contextul iniţial asumat, printr-o uimitoare sinteză artistică în care plasticitatea deosebită a imaginilor "personale" şi mizeria violentă a istoriei contemporane ajung să facă una. "Bolnav de faruri în ieslea Balcanilor", într-o realitate al cărei pitoresc are straturi-straturi de jeg (moral şi propriu-zis), protagonistul visează la porturi deschise şi orăşele mirosind a vanilie, taverne mai puţin mohorâte, corăbii desprinse de nisipul "mişcător şi laş" ori caicul lui Nastratin Hogea alunecând, încă o dată, prin apele teritoriale ale poeziei noastre... Numai că, în comparaţie cu poemele de colorit balcanic ale lui Ion Barbu, nemişcarea, "într-o slavă stătătoare", a Isarlîkului şi-a pierdut semnul pozitiv. Raportarea la rigiditatea mortificantă a prezentului, la timpurile noi încorsetate în "tăcerea complice şi târfă" ar impune, dimpotrivă, o frenezie de bâlci oriental şi o susţinută activitate de port la intersecţia marilor rute: pete de culoare spărgând cenuşiul mizerabil, experienţe de viaţă alegând "infracţiunea" libertăţii.

Nu numai constrângerea politică, directă ori insidioasă, ci orice fel de presiune determină în poeziile lui Mircea Dinescu o violentă contrareacţie. Din această perspectivă privind lucrurile, nu apar mari diferenţe între un volum violent anticeauşist ca Moartea citeşte ziarul (1989) şi celelalte, în care imaginaţia cr