Există regizori care citesc la nivelul excepţionalului literatura, dramatică ori nu. Există o alchimie bizară care face ca un autor de spectacole, un director de scenă să fie dublul perfect al unui (poate mai multor) autor(i) de literatură în cel mai beletristic înţeles al cuvîntului. Nelăsînd la locul lui decît spiritul, fiindcă litera, dacă nu s-a transformat în fiinţă pe scîndură, în eon/monadă scenică de să-ţi vină s-o alinţi cu diminutivul Mona, ca mai demult un optzecist ieşean, atunci chiar nu mai rămîne prin zgura imperiului decît cine ştie ce pigmeu de funcţionar al dramaturgului (prin extensie, al scriitorului), chestie care îl enervează teribil, cum ştim, pe Radu Afrim. Pe bună dreptate.
Şi uite aşa, nu ştiu critic ori eseist mai potrivit pentru Mihail Sebastian sau M. Blecher decît acelaşi Radu Afrim, alt spirit geamăn cu al lui Caragiale, pe lîngă cel al lui Anton Tauf şi ar mai fi nume de notat. De pildă, dubletul Ion Creangă – Alexandru Dabija. Acum, nu mi-e clar dacă faptul că şi Ozana („cea frumos curgătoare“, nu-i aşa?), şi Bistriţa (cea destul de stătătoare pe la Bicaz, locul de obîrşie al lui Dabija) ajung, pînă la urmă, în Siret, ori că realitatea că de la Bicaz pînă la Humuleşti e de ajuns să dai o fugă prin Munţii Neamţului cale de vreun ceas (mă rog, nu călare pe Pisicuţă), motivează evidenta cumetrie de spirit dintre regizor şi povestitor. În orice caz, însă, pruncii spectaculari năşiţi de opera celor doi ţin nu doar de teatrul de cea mai bună calitate, dar şi de sclipirea de geniu care asimilează mărgica pierdută în tină haznalei cu bani.
Parcurgînd fără grabă geografia povestirilor lui Creangă (NB: eu tot aştept să-i vină rîndul şi Poveştii poveştilor!), după Oo!, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, şi după Absolut!, de la Act (primul spectacol plecînd de la Punguţa cu doi bani, al doilea – de la
