Când preiei frâiele unei ţări pe creştere economică de 7%, te împrumuţi de 20 de miliarde de euro, ai o majoritate parlamentară de peste 70% şi, la jumătatea anului, cea mai optimistă prognoză indică o scădere de 7% se cheamă că ai guvernat dezastruos. Ştiu, e criză, n-am uitat, dar e peste tot în lume şi parcă nicăieri prăbuşirea nu-i atât de dramatică.
Traian Băsescu nu urlă ca muşcat de şarpe la guvernul pe care l-a moşit să opereze urgent reduceri de personal de 20% pentru că ar fi vreun scelerat lovit de apoplexie în studioul postului public de radio. Preocupat, infinit mai mult decât o arată, de viitorul său politic imediat, preşedintele, care la rândul lui a făcut parte dintr-un guvern de criză, ştie cât de neagră-i situaţia. Dar nici măcar el - marele bărbat politic vag intuit în comunicatele lui Turcan şi iţit aparent surprinzător pe terasele şi tăpşanele patriei - n-o spune răspicat. România e pe buza incapacităţii de plată. O recentă întâlnire a ministrului Finanţelor cu ordonatorii de credite a devoalat grozăvia pe care o păstoreşte Cabinetul Boc: dacă nu se operează în regim de urgenţă amputarea cu minim 11% a tuturor cheltuielilor publice (deci nu doar a fondului de salarii), septembrie este ultima lună când statul mai poate plăti lefuri în sistemul bugetar şi pensii. Informaţia a fost, însă, ţinută, din motive extrem de lesne intuibile într-un an cu alegeri prezidenţiale, la sertar.
Dacă întâlnirea de azi a coaliţiei, generată de al nu-ştiu-câtelea ultimatum reciproc pe relaţia PD-L - PSD, ar pleca de la tabloul mai sus descris, iar obiectul ei ar fi găsirea unor măsuri disperate de a feri ţara de crahul economic iminent, i-aş putea suspecta pe liderii "Parteneriatului pentru România" de un acces de responsabilitate politică, fie ea şi tardivă. Nenorocirea e că nu disperarea-i mână-n luptă, ci negocierea beneficiilor şi imunităţi