A venit din nou vremea lavandei, în Provenţa. (Provence! – cum spun francezii, deşi eu prefer forma de mult românizată.) Din înaltul Alpilor Maritimi până în largul mării, pe insula călugărilor, St. Honorat (cea care, dinaintea Cannesului, se "se piteşte" după "sora" ei îndelung încercată, Insula Sfintei Margareta), trecând prin zecile de pieţe din târguri şi târguşoare, levănţica-şi împrăştie intensa ei aromă. Când priveşti rândurile aliniate soldăţeşte ale lavandei prin parcurile Nisei ori delimitând grădinile de zarzavaturi de plantaţiile de măslini şi lămâi la Menton, ori pe culmile ce urcă mai sus de Grasse (cetatea-mamă a parfumurilor), le admiri, fără să-ţi imaginezi măcar că se munceşte la un petic de levănţică tot atât de mult ca la… un strat de tomate: rărit, plivit şi toate celelalte eforturi care fac parte din rutina grădinarului…
De vreo trei-patru săptămâni însă, cam de pe la Sânziene, lavanda a înflorit, întâi timid, apoi vibrant, şi azi te copleşeşte. Culoarea moale, tandră, din iunie, de un albastru deschis ca al ochilor de copil, s-a intensificat spre violet, şi-acum arde peste munţi. O dată cu adâncirea culorii, şi parfumul ei a devenit mai plin, mai rotund. Mai romantic… deşi cred că plimbarea de seară, într-un sat provensal, în parfum de lavandă, e deja un clişeu al vacanţelor pe Coasta de Azur (şi asta încă de acum un secol şi mai bine, de pe când amfitrion, în mai multe hoteluri din Nisa (rând pe rând), era un român, Henri Negresco, acelaşi care cu exact o sută de ani în urmă grăbea să încheie construcţia ultimului palat-hotel din Belle Epoque. "Negresco".
Cam tot pe-atunci, lavanda era una dintre cele 44 de ierburi mediteraneene pe care călugării de la St. Honorat le puneau în lichiorul-medicament a cărui reţetă numai ei o cunoşteau. Un fel de variantă sudică a bitterului suedez, acest digestiv călugăresc din Mediterana
