În oncologie sunt multe neajunsuri, dar poate cel mai acut este că nu există un cadru organizat de specializare a medicilor pediatri, spune doctorul Cristian Scurtu.

Copil bolnăvicios, cu un unchi medic pneumolog la un sanatoriu de tuberculoză, Cristian Scurtu nu s-a gândit niciodată că ar putea fi altceva decât medic. O meserie care astăzi, când este şeful secţiei de Oncologie Pediatrică de la Spitalul de Urgenţă pentru Copii „Marie Curie“ din Bucureşti, îi oferă mai mult nelinişti decât satisfacţii, într-un sistem bolnav, şi el. Totuşi, el spune că are două mulţumiri ca medic: „Una şi cea mai mare: când părintele vine la mine cu copilul de mână după tratament. Şi a doua, poate veţi crede că sunt macabru, dar e o realitate, nu toţi copiii se vindecă: când se întâmplă să se prăpădească un copil şi părintele vine şi-ţi mulţumeşte, totuşi, că ai făcut tot ceea ce se putea face ca să-l salvezi. Asta îmi conferă mulţumirea sufletească: «Doamne, totuşi fac ceva!» “.

„Weekend Adevărul“: Aţi tratat copiii cu cancer aici, la Spitalul „Marie Curie“, încă de la început. Aţi lucrat şi cu celebrul profesor Alexandru Pesamosca?

Dr. Cristian Scurtu: Când s-a deschis spitalul, după cutremurul din 1977, aici au venit doctorul Adam şi cu profesorul Mircea Maiorescu, cel de care am fost apropiat în perioada cât am fost secundar

(n. r. – rezident), când învăţam specialitatea de pediatrie. Numai că, după câteva luni, doctorul Adam a plecat. Şi-atunci n-a mai rămas nimeni care să se ocupe în primul rând de copiii cu leucemie şi, în general, de copiii cu cancer. Şi am rămas eu. Ştiam laborator, fiindcă mi-a plăcut încă din anul II de facultate. Iar acest lucru era foarte important, în special pentru copiii cu leucemie şi pentru cei cu limfoame. Şi aşa am ajuns să fac oncologie pediatrică. Am plecat de la leucemii, dar fiind aici profesorul Pesamosca, printre