Timp de mai bine de o ora, eu si Gabriel Dimisianu am fost urmariti pe mai multe strazi din Bucuresti de un caine vagabond. Era de fapt o caricatura de caine, o javra mica si schiloada, asimetrica, avand o ureche ridicata si alta pleostita. Isi zburlea putinul par de pe spinare, isi arata coltii si latra isteric, incercand mereu, cu toata hotararea, sa ne muste.
La inceput am crezut ca ii incalcaseram teritoriul – Gradina Icoanei – si ne-am grabit sa parasim locul. Aratarea continua insa sa se tina dupa noi cu indarjire. Am incercat sa tratam situatia cu umor. Eu il acuzam pe Gabriel ca el a provocat furia animalului, iar el ma acuza pe mine de exact acelasi lucru.
Curand, insa, ne-am pierdut umorul. Trebuia sa ne aplecam din ce in ce mai des si sa luam de jos cate o piatra cu care sa aruncam – sau sa ne prefacem ca aruncam – in nenorocitul de caine, ca sa nu ne muste.
In mod special ne demoraliza faptul ca nu eram singuri pe strada si lighioana, totusi, ne urmarea numai pe noi. Vedeam in jur zeci si zeci de oameni, dintre care unii ar fi putut fi – din punctul nostru de vedere – un vanat mult mai atractiv pentru mica fiara, dar ea avea fata de noi o preferinta obstinata, intratabila. Cum ne remarcase? De ce nu isi schimba – indiferent de oferta care mai aparea pe parcurs – optiunea?
In ceea ce ma priveste, ajunsesem sa cred ca nu vom mai scapa niciodata de infoiata jigodie. Imi si inchipuiam cum vom merge la redactie, la teatru sau la intalnirile amoroase urmati necontenit de ea, ca de-o umbra malefica. Exact atunci mi-a venit si ideea salvatoare. I-am propus lui Gabriel sa ne despartim. La o intersectie, el a luat-o pe o strada, iar eu pe alta. Cainele – sau ce-o fi fost – s-a oprit, nedumerit, ca si cum am fi disparut. Apoi s-a intors brusc si ne-a parasit, leganandu-si ganditor ciotul de coada.
@N
