Grecii au călătoria în sânge; ascultându-le muzica, poezia, ai sentimentul că-i vezi făcând întruna semne de rămas-bun. Marea le-a insuflat, desigur, nevoia de schimbare interioară, neastâmpărul, dorinţa de a descoperi noi orizonturi, deschiderea.

Luând în mână câteva cărţi recent apărute la Editura Omonia, unde Elena Lazăr a conturat, în „Biblioteca de literatură neoelenă”, un profil extrem de viu al intelectualului grec, această dorinţă de a călători, de a descoperi un centru spiritual, apare – fie că e vorba de poezie sau de memorii – ca un laitmotiv obsesiv.

Nikos Engonopoulos (1907 – 1985), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi din generaţia lui Embeirikos, Seferis, Ritsos, Sarandaris, Gatsos, Elytis, tradus pentru prima oară cu o antologie proprie în limba română de către Tudor Dinu1, e un migrant fără linişte: de când avea şapte ani, familia lui s-a stabilit la Constantinopole; tinereţea şi-a petrecut-o, între 1923-27, la un liceu-internat din Paris; a fost marcat de André Breton („manifestul suprarealismului”), dar şi de volutele bizantinismului şi Orientului, de lumea elenă veche (Parthenon, Salamina), dar şi de America de Sud (Chile, Valparaiso). Anii bătrâneţii, de „tihnă şi împăcare”, între 1960- 1980, i-au adus în fine recunoaşterea faptului că singura călătorie valabilă e aceea pe care omul o face în lăuntrul său. „Sufletul meu este adesea/ o străduţă din Mykonos/ cum începe să însereze/ şi femeile apar/ şi aşează cu erotism / jos pe drum.../ sticlărie complet albastră/ - pahare albastre/ carafe albastre/ viori, flori, pietricele, toate din sticlă albastră/ departe de soare/ pe pământul / de pe drum/ pe unde soarele a trecut/ şi nu urmează – de altfel –/ să mai treacă vreodată...” (Sindbad Marinarul). O Amintire de la Constantinopol îl duce pe cheiul de marmură al palatului, alături de lemne aduse de luntri „şi alte mormane de trunchiuri