Experienţa de la Berlin, unde are loc celebrul festival de film, se construieşte din opoziţiile rece/cald, frigid/excitant, industrial/şic. Filmele româneşti prezente în festival concurează cu producţii în regia unor nume grele ca Roman Polanski, Zhang Yimou, Michael Winterbottom sau Thomas Vinterberg.
N-am văzut Berlinul decât iarna - în februarie, mai precis. Chiar mă întreb dacă m-am reîntors mai des în vreun alt oraş, cu excepţia Bucureştiului, unde am reşedinţa, şi a Iaşiului, urbea mea natală. E datorită Berlinalei. Ar fi simplu să spun că se întâmplă asta pentru că e festivalul meu preferat.
Este, dar nu numai datorită filmelor (competiţia m-a dezamăgit în ultimii ani, când m-am refugiat la Panorama şi Forum), ci şi a faptului că, prin comparaţie cu ceilalţi giganţi de „clasa A" - Cannes-ul şi Veneţia -, Berlinul nu e de carton (nici Veneţia, însă festivalul se ţine pe insula ultraburgheză Lido); e o metropolă vibrantă, cu o viaţă infinit de interesantă şi în afara evenimentului.
În plus, e foarte ieftin - dintotdeauna a fost falit (sau, mă rog, de vreo 10 ani de când primarul a dat un tun unei bănci cât datoria externă a Argentinei), dar acum, pe criză, e cu atât mai pauper şi mai mândru de asta. Asta nu înseamnă că restaurantele sau cafenelele nu sunt pline; întreabă orice berlinez şi-o să-ţi spună că nu le pasă. S-au obişnuit să se înghesuie la petreceri, în galerii şi la evenimente posh, în timp ce merg pe blat
cu autobuzul sau dorm pe saltele în locuinţe estice prost încălzite.
Da, e din nou foarte frig aici, în ciuda atmosferei sărbătoreşti (60 de ani) şi a dezvelirii unei stele dedicate lui Marlene Dietrich, pe aleea ce va deveni varianta locală a Hollywood Walk of Fame. Însă experienţa berlineză se construieşte din opoziţiile rece/cald, frigid/excitant, industrial/şic, est/vest.
„Când te gândeşti la Berlin, îţi dai se