De ce scriitorul ar trebui sa se multumeasca sa fie doar un mic "mestesugar", care lucreaza opere unicat? De ce autorul nu poate sa fie "un grup", un "oficiu", un "atelier"? Cuvintele pastreaza inauntrul lor latente ascunse si printr-o anumita asezare, printr-o anumita ordine, intuita de poet, pot aduce binele sau raul. Ne pot aduce liniste sufleteasca sau ne pot nelinisti pana la culmea disperarii de care vorbea Cioran. Suflul care-l inspira pe poet - si aici am sa exemplific citand un pasaj dintr-o poezie splendida de Whitman - vine de departe, din sufletul unor lucruri (lucrurile poseda si ele suflet, caci daca nu l-ar avea n-ar putea sa existe tot ce exista, indiferent daca e lucru sau fiinta e totusi ceva insufletit, exista prin suflare, materia anorganica e primul neant al materiei organice) sau fiinte pierite demult si din care a ramas o vaga energie ce se manifesta sub forma unor unde sensibile sau sub forma unor corpusculi infimi ce impregneaza aerul din jur. Poetul - un receptor hipersensibil - se "umple" de ele si le rosteste. Unele din aceste energii sint malefice. Sunt energiile unor suflete nemultumite ce au pierit mai devreme decat le-a fost sortit sa piara si nu si-au trait viata pana la capat. De aceste forte obscure si care vin din spatii diverse si se impregneaza in lucrurile cu care intram in contact, poetul trebuie sa se fereasca, caci ele vor cauta sa-l potenteze si sa-si retraiasca prin el existenta netraita. Ele insa il vor distruge, implantandu-i ceva din destinul lor demonic. Cu alte cuvinte, poetul nu traieste atat viata sa, cat mai cu seama vietile celor cu care intra in contact. Traieste vietile netraite si nelinistile altora. Intre poetul cuprins de inspiratie si samanul care leviteaza la doi metri de pamant in urma unor exercitii ritualice exista asemanari de structura interioara. Ambii sunt posedati de stari launtrice care rup contactu