Pe biroul vechi, având tăblie cu intarsia de sidef, Mişu Dona a răsfirat dosarele cu fotografii de epocă, felicitări şi cărţi poştale din România (şi Europa) de altădată. “Duducă dragă”, îmi spune, cu o vorbă veche, cel puţin la fel de veche ca şi ilustratele pe care le privesc cu luare-aminte, “duducă dragă, nici nu ştiţi câte poveşti ascund petecele astea de carton colorat!”. Unele sunt de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. În sepia, rareori cu tuşe colorate, pe câte-o floare din părul unei fetiţe bucălate, pe corsajul unei femei tinere şi zâmbitoare, la floarea din reverul unui domn. Altele au flori trasate cu penelul muiat în vopseluricu argint. Cele mai multe sunt din anii interbelici. Simţi mâna sigură şi veselă a câte unui artist care “punea” dragoste în orice desemn.
Mişu Dona îmi spune că a avut multe, mult mai multe cărţi poştale ilustrate şi felicitări (destule expediate sau primite chiar de membri ai familiei sale), “dar le-am împrăştiat prin lume; le-am dăruit copiilor, nepoţilor... să-şi aducă aminte de mine şi de cei bătrâni, când vor privi la ele”. Apasă apoi pe cuvinte: “Le-am zis aşa: dacă nu vor voi să le păstreze, măcar să le doneze unei biblioteci, unei arhive, unui loc unde alţi oameni le-or privi cu drag şi vor visa la anii romantici”...
Îi cer să-mi dea câteva dintre “comorile” lui (cu împrumut), să ilustrăm numărul de-ntâi martie al Jurnalului de Weekend. Să fie, îi zic, mărţişoarele lui către dumneavoastră. “Ştiţi ce cred eu – ar trebui să punem imagini cu oameni fericiţi, cu oameni care se iubesc. Păi ce e primăvara, dacă nu adrenalină pentru suflet!”, şi-mi zâmbeşte cald, în vreme ce ochii îi înoată în lacrimi. “Na, c-am devenit sentimental! Dar ce frumos era în tinereţea mea...! Când iubeai o fată, îi povesteai dragostea ta trimiţându-i cărţi poştale, felicitări, care n-aveau nevoie de a
