În vasta sa operă evoluționistă, mai precis în Descendența sau originea omului, Charles Darwin spune, la un moment dat, un lucru tulburător. Să-l citim împreună: „La sălbatici, cei slabi de corp sau minte erau repede eliminați, iar cei care supraviețuiesc prezintă de obicei o sănătate viguroasă. Noi, oamenii civilizați, pe de altă parte, facem tot posibilul să oprim procesul de eliminare; construim aziluri pentru cei slabi de minte, schilozi, bolnavi, facem legi pentru cei lipsiți de mijloace, iar medicii noștri își exercită toată priceperea pentru a salva viața tuturora, pînă în cea din urmă clipă. (...) Astfel, membrii debili ai societăților civilizate își propagă speța. Nici unul dintre cei care s-au ocupat cu creșterea de animale domestice nu se va îndoi că acest lucru trebuie să fie foarte vătămător pentru rasa umană. Este surprinzător cît de repede neîngrijirea sau îngrijirea greșit dirijată duce la degenerarea unei rase domestice, însă, în afara omului însuși, aproape nimeni nu este atît de neștiutor încît să lase animalele cele mai puțin valoroase să se reproducă“. Deși scopul analizei rămîne unul mai complex (faimosul naturalist vrea să demonstreze că „instinctul de simpatie“ din noi reprezintă, de fapt, un fragment din „instinctele sociale“, dobîndite pe parcursul evoluției), nu s-ar putea trece cu vederea aici aerul discret de eugenie. Pentru Darwin, compasiunea umană, morala, nobilitatea caracterului ori generozitatea constituie niște curiozități ale selecției, întrucît, tehnic vorbind, toate impulsurile în cauză se opun ideii de evoluție. Cum justifici, în absolut, „supraviețuirea celui mai apt“ în contextul de viață și civilizație derulat de omul modern care – altfel decît leii, șacalii sau maimuțele – își „periclitează“, cum ar veni, propria specie, trăgîndu-l după el și pe cel mai puțin adaptat?
DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vou
