De regulă, nu mă uit la emisiunea lui Mircea Badea.
Mi se pare pierdere de vreme, din moment ce ştii dinainte pe cine laudă şi pe cine înjură. Laudă oastea politică din care face parte patronul său şi înjură trupele adverse. Chiar dacă personajul nu e lipsit de talent (de regulă, clovnii şi circarii chiar sunt talentaţi), mie, unul, mi se pare o reţetă prea simplistă. Nu tu suspans, nu tu surpriză, nimic...
Şi totuşi, uneori, mai ales în timpul reclamelor de pe Discovery sau de pe History, butonând la întâmplare, mă trezesc pe Antena 3. Aşa mi s-a întâmplat şi miercuri noapte, când am parcat „În gura presei" taman la timp pentru a prinde în direct o minciună antologică.
Ţin să precizez că puţine lucruri mă relaxează mai mult decât înjurăturile cu care mă onorează Mircea Badea. Oricât ar fi de scabroase, mi se par un privilegiu perpetuu. De-a lungul anilor, am simţit aceeaşi senzaţie de bine doar la măscările pe care mi le rezervă constant C. V. Tudor în revista „România Mare". În general, critica mă pune pe gânduri; îmi fac griji, mă frământ, mă întreb unde am greşit, dacă pot să îndrept ceva. Însă, în cazul lui Vadim şi al lui Badea, atacurile au efect invers: ştiu că nu sunt critici, ci vome; ştiu că nu sunt dictate de argumente, ci de umori. Iar umorile lui Badea vin de dincolo de el; probabil, de acolo de unde-i vin şi banii. Comportament tipic de slugă.
Nu mi-aş pierde vremea cu Mircea Badea dacă, printre duioasele minciuni cu care-şi împachetează sucul gastric în frumoasa-i emisiune, nu ar fi strecurat şi una gogonată. Badea tocmai zicea, cu subiect şi predicat, că eu, pe vremuri, aş fi participat la o emisiune a lui Radu Moraru - „Naşul", B1 TV - în care Ion Cristoiu era demascat ca turnător al Securităţii, cu numele de cod „Coroiu". Ce poate face ura din om! Cât de mult îi întunecă raţiunea, cât de tare îi schimonoseşte chipul! E
