„Dacă ei fac asta, e terorism, dacă noi o facem, este luptă pentru libertate”. Afirmaţie cinică, brutală, dură şi care deschide poarta tuturor demonilor infernului contemporan.

Este ceea ce a declarat Anthony Quanton în 1984, pe vremea când era ambasadorul SUA în Nicaragua, într-o discuţie cu un grup de cetăţeni americani care l-au rugat să explice diferenţa între acţiunile guvernului SUA în Nicaragua şi violenţa pe care o condamnă ca terorism în alte părţi ale lumii.

Discuţia foarte gravă, cea deschisă atât de rar şi doar în cercuri specializate, priveşte circuitele prin care se furnizează cantităţi uriaşe de arme unor ţări despre care se ştie foarte bine că asigură baza logistică pentru unele dintre cele mai temute organizaţii teroriste din lume. Problema este că, la un moment dat, multe dintre ele au beneficiat de un statut privilegiat din motive geopolitice care, spre exemplu, pentru a nu da decât cel mai cunoscut exemplu, au permis băieţilor de la CIA să antreneze şi să furnizeze cantităţi impresionante de arme către talibanii lui Bin Laden, atunci erou în lupta împotriva invaziei sovietice în Afganistan, devenit apoi duşam al SUA şi folosind o parte a aresenalului dobândit de la americani pentru a-i vâna pe foştii săi aliaţi, tot în Afganistan.

În acest moment, practic, oricărei organizaţii teroriste îi este extrem de uşor să achiziţioneze orice tip de armament mergând până la platforme mobile lansatoare de rachete. Şi nu este tot, căci OXFAM, într-o notă intitulată Asamblarea tuturor pieselor unui puzzle arată că pe piaţă există şi oferte mai complexe, care permit, spre exemplu, achiziţionarea la liber a unui kit de montaj pentru un avion de antrenament K 8 (care poate servi şi ca avion de atac contra trupelor terestre): între 2005 şi 2006, Zimbabwe a achiziţionat 12 asemenea kituri de asamblare conţinând scaune ejectabile fabricate în Marea B