Ceea ce se remarcă imediat în „Iluziile literaturii române“ (Editura Cartea Românească) este deschiderea lui Eugen Negrici către o istorie socio-culturală în plină prefacere.
Spre deosebire de criticii care n-au a schimba o virgulă în texte scrise cu treizeci de ani în urmă, ca şi de adepţii revizuirilor al căror principiu de lucru constă în demitizarea clasicilor şi mitizarea „alternativă“ a autorilor de plan secund, autorul citeşte altfel, acum, o literatură despre care se pronunţase deja.
El identifică două intervale cu o anumită stabilitate (1860-1914 şi, respectiv, 1919-1927) şi trei mari falii: ruperea de Orient şi de feudalism; închiderea faţă de Occident şi de capitalism; desprinderea de Est şi de comunism. Altfel spus, modernizarea, comunizarea şi democratizarea. Peisajul „bizar“ al literaturii române sub comunism, explorat în excepţionala sinteză anterioară, îşi arată coerenţa.
Dacă în perioadele de relativă normalitate nevoia de „mistificare luminoasă“ a memoriei colective e mai puţin presantă, în anii ’50, ’80, ca şi în cei ai convulsiilor şi războaielor mondiale, psihismul nostru colectiv se încarcă, proiectând aproape iraţional, în registrul hiperbolicului şi mitologicului, figuri naţionale considerate indispensabile. În vremuri de restrişte, odele abundă, iar critica suferă. E un Pantheon de nevoie şi de sprijin moral, imposibil de contemplat în piatră şi (trans)mutat în spiritual.
De fiecare dată când prezentul istoric pare răvăşit, ni se activează miturile Cetăţii asediate şi Conspiraţiei malefice, mitul Eroului, al Salvatorului, al Omului providenţial, al Paradisului pierdut... Când regimul socio-politic este unul rigid, organismul viu al culturii şi literaturii naţionale reacţionează prin rezistenţă şi ripostă subterană. Iar când Istoria îi oferă momente de respiro, cultura noastră dovedeşte o mobi
