Arta japoneza este foarte atractiva pentru romani. Nu stiu pe ce anume se bazeaza aceasta afinitate (probabil pe teoria extremelor - de orice fel - care se atrag), dar Orientul Indepartat pare fascinant si daruitor de surse de inspiratie si de modele de urmat. Exista - cred ca mai exista si acum - o frenezie a haiku-ului, iar in pictura observam de curand o influenta a stampelor japoneze in lucrarile Rodicai Ion. Una dintre cele mai mari colectii de arta orientala din lume ii apartine unui roman (sau i-a apartinut, nimeni nu mai stie exact ce se intampla cu aceasta mostenire a generalului Bagaoanu). In ce ma priveste, cred ca arta japoneza poate fi usor de imitat si foarte greu de inteles.

Rigoarea si obligativitatea constructiei duc arta orientala spre manierism, fapt ce o face usor de imitat. Codurile culturale sunt insa dificil de descifrat, mai ales de catre un european scolit la cartezianism si pozitivism. De asemenea, mentalitatile, tablele de valori sociale, morale, politice, comportamentele fac si mai dificila intelegerea acestei lumi mai ales cand ea ne parvine gata codificata in opera. De aceea, cartea lui Gyuri Kazar - Rolul si semnificatia prim-planului in "Meishi Edo Hyakkei" de Hiroshige, Editura Charmides - reprezinta in acelasi timp un ghid in arta privirii si un fir al Ariadnei in arta (si lumea) japoneza.

Fundamental, ea ne propune o intelegere a lumii: lucrurile esentiale nu sunt cele care iti sar in fata, cele care se asaza in prim-plan. Trebuie sa treci dincolo de ele spre a descoperi ceva cu adevarat frumos, sublim, semnificativ. Este o arta a discretiei si a detaliului revelata numai ochiului negrabit si mintii care face relatii profunde. Tehnic, Gyuri Kazar incearca sa prezinte si sa analizeze relatia speciala dintre prim-plan si fundal, accentuand faptul ca "in multe cazuri, prim-planul actioneaza ca simbol, ceva diferit