In piesele parabolice ale lui Marin Sorescu, recent reeditate*, economia de mijloace a creatorului si rarefierea optiunilor eroilor sunt interdependente. Autorul isi joaca partitura grava pe o muchie de cutit, intr-un decor redus la cate un element sau o materie dominanta: carnea nesfarsita a pestelui in Iona, piatra alba a catedralei in Paracliserul, apa ce acopera totul in Matca. Aici sau acolo, personajul se trezeste aruncat si izolat, fara putinta de scapare.
O situatie-limita: Iona, Paracliserul si Irina vor lua act de ea intr-un proces accelerat al comprehensiunii. Paracliserul infatiseaza versantul pozitiv, "constructiv" al acestei autopozitionari. Catedrala da o senzatie de "prea mult spatiu si prea putin timp", pietrele din zid fiind indecent de noi si neafumate, si ranjind ca niste dinti de drac. Incet-incet, evlavios la modul activ, Paracliserul le va "suda" cu fum de rugaciune, aprinzand lumanari si suflandu-si, cu ele, sufletul pe toti peretii. Firidele sunt obositor de largi, insa finalul este apoteotic. Batranul cucernic isi da foc vesmintelor, pentru a deveni el insusi o lumanare arzand pana la capat.
Sinuciderea, pacat grav in scara de valori a crestinismului, devine in parabolele lui Sorescu cea mai buna solutie de iesire din scena. E adevarat ca Paracliserul are o doza de inconstienta, iar Irina, scuza suprema a salvarii nou-nascutului. Iona insa, cel mai cunoscut protagonist sorescian, alege suicidul la capatul unei reflectii profunde, si nu ca substitut al acesteia. Poate fi el, atunci, inteles? Daca teatrul cu un singur personaj este "intru catva, inventia lui Marin Sorescu", dupa cum sustine Nicolae Manolescu intr-una dintre cele mai originale analize consacrate trilogiei, merita sa insistam asupra raporturilor dintre protagonist si lumea ce i-a fost data de catre dramaturgul-demiurg.
De ce teatru cu un singur person
