Nici sărăcia din statisticile oficiale, nici criza politică abia depăşită, nici emoţiile pentru deznodământul de la Vilnius şi nici o mie de alte motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, nu îl pot convinge pe moldoveanul istovit, după un an de prezenţă în câmpul muncii, să renunţe la tradiţia sacrosanctă a plecatului la „odihnă”.

Independent de veniturile înregistrate pe ştatele de plată de peste an, la vremea concediilor, orice locuitor al spaţiului pruto-nistrean trebuie să traverseze cel puţin o frontieră de stat, pentru a-şi depune familia în nisipul unei plaje marine. Asta dacă vrea să îşi asigure un an fără reproşuri din partea consoartei că în zilele de repaus estival a ţinut-o între graniţele republicii, în vreme ce toate colegele de serviciu s-au rotisat la soare în diverse locaţii, de la Kemer la Sevastopol. Despre varianta cea mai proastă, demult desfiinţată de clasa medie moldovenească, a „reparaţiilor” şi „evroremontului” în acest sezon, nici nu mai amintim. Orice instanţă morală publică îl condamnă la stigmatizare definitivă pe masculul care ar mai îndrăzni să propună aşa ceva, sacrificând vacanţa.

Practic, de-a lungul stagiilor mele prin diverse state europene, nu am întâlnit nicio naţie care să ridice concediul la o valoare aproape religioasă precum moldovenii. Dimpotrivă, aş spune, am întâlnit destui cetăţeni occidentali care de ani de zile scoseseră noţiunea de „vacanţă” din dicţionarul propriu. Să fie vorba despre frustrarea moldovenilor că hazardul geopolitic european i-a lipsit şi de munte şi de ieşire la mare în graniţele propriei ţări? Să fie pur şi simplu dorinţa de a evada dintr-un spaţiu care le încorsetează prin uzura cotidiană dorinţa de aventură şi de detaşare de problemele zilnice? Greu de spus. Un lucru este cert, atunci când e vorba despre concediu, nimeni din Moldova nu îşi permite să facă rabat de la cele mai exigente pre